Mergând, învăţaţi toate neamurile…

Lecturi duhovniceşti – predici audio, cuvinte de folos…

Omilie a Sf. Ioan Gură de Aur la Duminica cea Nouă şi la Sf. Apostol Toma

4 comentarii

Omilie a Sf. Ioan Gură de Aur la
Duminica cea Nouă şi la Sf. Apostol Toma
 

https://prediciaudio.files.wordpress.com/2010/04/omilie-sf-igala-duminica-noua-si-sf-ap-toma-11-apr-2010.pdf
         ” Nu înceta să cercetezi cu sinceritate până nu afli comoara pe care o cauţi. Nu te opri să baţi la poarta cunoaşterii netăgăduite până să-ţi deschidă Cel ce a zis : „Bateţi şi vi se va deschide!” …
         Domnul meu şi Dumnezeul meu, cred, Doamne, iconomiei Tale, cred pogorământului Tău, cred în împlinirea, în desăvârşirea firii mele, cred în Crucea Ta, căreia mă închin, cred patimilor trupului Tău, cred morţii Tale celei de a treia zi, cred Învierii Tale!  Mai mult nu cercetez!  Cred şi nu rostesc cuvinte deşarte! Cred, nu cântăresc! Cred, nu mă uimesc! Cred ochilor mei şi mâinilor mele. Acestea pe care le-am văzut m-au învăţat să nu grăiesc în deşert. Am învăţat din aceastea pe care le-am pipăit să mă închin şi nu să le compar cu măsuri omeneşti.
          Doar un Domn şi Dumnezeu cunosc!  Pe Stăpânul Hristos, a Căruia este slava şi puterea în vecii vecilor!
Anunțuri

4 gânduri despre „Omilie a Sf. Ioan Gură de Aur la Duminica cea Nouă şi la Sf. Apostol Toma

  1. Atunci când a avut loc prima arătare a lui Hristos către ucenicii Săi, Sfântul Apostol Toma nu era de faţă. Cu toate acestea, şi el s-a învrednicit de vederea lui Hristos după opt zile, adică în duminica următoare(Ioan 20, 24-30).
    După cum spune Sfântul Grigorie Palama, de obicei Hristos Se arăta ucenicilor atunci când aceştia erau strânşi laolaltă. De aceea, nefiind de faţă , Apostolul Toma nu a putut să-L vadă şi el.
    Există o motivaţie profundă pentru care Toma nu s-a învrednicit să-L vadă pe Hristos din prima zi. Aşa cum tâlcuieşte Cuviosul Teofilact, Toma era şovăitor şi considera imposibilă Învierea lui Hristos. Aşadar , el nu ajunsese încă la o asemenea stare duhovnicească încât să-L vadă pe Hristos înviat.
    De altfel, faptul că Hristos a întârziat o săptămână până să i Se arate lui Toma a însemnat că i-a lăsat acestuia timp pentru a se pregăti. Hristos a amânat apariţia în faţa lui Toma „pentru ca să fie învăţat de ceilalţi ucenici, iar cele auzite să-l facă mai râvnitor şi, în viitor, să-l facă mai credincios”(Cuviosul Teofilact).
    După ce Toma s-a pregătit în mod corespunzător, în momentul apariţiei lui Hristos, el s-a făcut teolog (teologul prin har este cel care „vorbeşte despre Dumnezeu ” ca urmare a inspiraţiei dumnezeieşti ce provine din împărtăşirea cu harul dumnezeiesc) şi a mărturisit: DOMNUL MEU şi DUMNEZEUL MEU (Ioan 20,28).
    Aceste cuvinte arată certitudinea sa privind cele două firi ale lui Hristos unite într-un singur ipostas, pentru că DOMN desemnează firea omenească, iar DUMNEZEU, pe cea dumnezeiască, şi amândouă aceste firi sunt unite în Hristos înviat din morţi (Cuviosul Teofilact).
    Aşadar, Toma nu a fost necredincios în sensul ateismului, ci în sensul că nu era în stare să primească credinţa prin vederea de Dumnezeu. Pentru multă vreme , el s-a aflat la treapta credinţei „din auzite”, dar după aceea a ajuns la credinţa ce se naşte din vederea de Dumnezeu.
    Această viaţă să fie pentru noi o permanentă cercetare a cugetului, o înnobilare a sufletului şi o desăvârşire morală. Numai aşa ajungem ca şi Toma să ne apropiem de Domnul Hristos prin Sfânta Împărtăşanie şi atunci toată fiinţa noastră va fi luminată de binefacerile Învierii, fiind convinşi totdeauna că ceea ce a văzut şi a auzit şi a pipăit Toma, vedem şi pipăim şi noi, pe Hristos cel preaslăvit în veci . AMIN !

  2. Hristos a Inviat!
    „…Sa revenim la ale noastre experiente,sper sa ne fie de leac!…calea spre unire s-a pregatit indelung,din pacate n-am fost asa de uniti,DIN PACATE TOTUL SE PLATESTE:
    DUMNEZEU ESTE UNIRE SI IUBIRE.Diavolul seamana
    ura si dezbinare.Depinde pe cine vrem sa slujim si cea mai mare siretenie a lui satana,este sa te faca sa crezi,
    ca el nu exista(ne-o repeta si Parintele in predici),lucru
    rau vezi la tot pasul, SA VEZI SI SA NU CREZI –
    PARADOX, cum spunem, T O M A NECREDINCIOSUL
    -MACAR DE AM AVEA CREDINTA SFANTULUI APOSTOL TOMA. El reprezenta o tipologie umana, fiecare dintre Apostoli,era structura lui,trebuie sa fie in cercetare in filozofie empirismul…Asa cum omul,zilnic
    are nevoie de aer,lumina,hrana,caldura,cu atat mai mult de rugaciune si de fapte bune. Cand omul se roaga vorbeste cu Dumnezeu,iar cand citeste Cartea Sfanta, atunci Dumnezeu vorbeste cu el.Sfintii sunt prietenii,sunt casnicii lui Dumnezeu,…credeau ei,ca zestrea cea mai mare este ZESTREA CURATA A SUFLETULUI,apoi si
    celelalte vin,acum este invers.A ajuns omul pe luna,
    dar pe pamant ce facem? Spune si vechiul dicton :
    CAND DUMNEZEU VREA SA PEDEPSEASCA PE CINEVA, IL LASA LA MINTEA LUI. …

    …Plange dealul,plange valea,
    Plang padurile batrane
    Si poporul in hohot plange:
    CUI NE LASI PE NOI, STAPANE?”

    (din PELERINUL ROMAN)

    Stapane Iisuse Hristoase,Milostive,intareste BUNACREDINTA in sufletele si in mintea noastra, ca sa fim mantuiti cu totii! Amin!

  3. „Doamne,Dumnezeul nostru,
    Cel bogat in indurari,
    Lumineaza-mi totdeauna,
    Pamantestile carari!

    Mila Ta cea parinteasca
    Indulceste viata mnea,
    Dar cutremur ma cuprinde
    Ca nevrednic sunt de ea.

    Prisoseste,Doamne Sfinte
    Darul Tau dumnezeisc
    Ca sa te cunosc mai bine
    Si mai mult sa TE SLAVESC!” (Sf.Ioan Hozevitul)

  4. Duminica a doua, deci, numită şi a lui Toma, pentru evenimentul deosebit care s-a să­­vâr­şit cu acest ucenic al Domnului. Să ascultăm şi să ne împărtăşim cu luare aminte, cu o­chii duhului, cum zic dumnezeieştii Părinţi, căci vederea şi auzul au un înţeles mai adânc de­­cât celelalte simţuri. Ascultând cu urechile, vedem cu duhul, şi văzând cu duhul, auzim cu ure­chile, din darul lui Dumnezeu. Şi iată cum Duhul Sfânt ne mângâie, străluminând cuvân­tul Evan­gheliei:
    “Şi fiind seară, în ziua aceea, una a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: «Pace vouă!». Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: «Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi». Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: «Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute». Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalţi ucenici: «Am văzut pe Domnul!». Dar el le-a zis: «Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede». Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: «Pace vouă!». Apoi a zis lui Toma: «Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios». A răspuns Toma şi I-a zis: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!». Iisus i-a zis: «Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!». Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui” (Ioan 20, 19-31).
    O, fericită îndoială a lui Toma, căci ea ne-a descoperit o dată mai mult taina şi puterea Învierii!”.
    După opt zile, ucenicii erau iarăşi adunaţi. De ce după opt zile? Deodată simţim şi mărturisim: pentru că ziua duminicii era noua zi a sărbătorii, Ziua Învierii, de acum instituită pentru înnoirea umanităţii. După opt zile ucenicii erau iarăşi adunaţi. Şi, cuvânt nu simplu scris, ci împlinit, atunci li S-a arătat iarăşi Iisus, în acea Zi Una a Învierii. Acum şi Toma era cu dânşii. Şi a venit Iisus. Uşile fiind încuiate, El stă în mijloc şi le grăieşte: „Pace vouă!”. Apoi se adresează celui ce se îndoise: „Tomo, adu-ţi degetul şi vezi rănile Mele. Adu-ţi mâ­na şi pune-o în coasta mea. Şi nu fi necredincios, ci credincios”. Zice Biserica, atât de lumi­nos: “Toma, cel ce se numea şi Geamănul, nu era cu dânşii când ai intrat, Hristoase, uşile fiind încuiate, pentru aceasta şi necrezând el spuselor lor, din necredinţă în credinţă l-ai în­tărit şi n-ai socotit, Bunule, lucru nevrednic a arăta lui preacurată coasta Ta şi rănile mâi­nilor şi ale picioarelor Tale. Iar el, pipăind şi văzând, Te-a mărturisit pe Tine că eşti nu numai Dum­nezeu şi nici numai om, şi a grăit: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!»”.
    S-au întrebat dacă într-adevăr, când Mântuitorul a spus: “Adu-ţi mâna ta şi degetul tău…”, Toma a pipăit mâna şi coasta Mântuitorului. Aşa încredinţează Biserica. Şi, într-adevăr, ca să fie încredinţare deplină, Toma a rostit: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Mântuitorul îi spune: “Pentru că M-ai văzut, Toma, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”. În mod obişnuit, noi spunem că vederea cu ochii sensibili nu mai are nevoie şi de cre­dinţă: este în ea însăşi o evidenţă. Mântuitorul spune însă ceva mai adânc. Pentru că ve­derea noastră numai cu ochii sensibili nu înseamnă deplină vedere. Vederea este mult mai adâncă; de la cele trei lumini, cum le mărturisim: e lumina sensibilă, pentru care Dumnezeu ne-a dat ochii fizici; apoi e lumina raţiunilor, a rosturilor, a darurilor fiecărei făpturi, daruri pe care le vedem cu ochii minţii. Şi, cum spune dumnezeiescul Palama, ceea ce e vederea pentru ochi e înţelegerea pentru minte. Înţelegerea cu mintea e tot o vedere. Deci sunt două trepte de lumină şi de vedere din lumea celor create, mărginite în timp şi spaţiu: ochii fizici şi ochii minţii. Cealaltă vedere e mai adâncă – e lumina divină. Căci, mereu o spunem, Dum­nezeu ne-a dat şi lumina Lui, ca să-L cunoaştem pe El. Pentru această lumină necreată, “cea pururea fiitoare”, cum o numim în Noaptea Pascală, “lumina cea fără de ani”, ne-a dat ochiul credinţei.
    La această lumină îl cheamă acum Mântuitorul pe Toma: „M-ai văzut, ai crezut. Feri­ciţi cei ce n-au văzut şi au crezut”. Căci, când treci dincolo de vederea aceasta sensibilă a minţii, te înalţi la cealaltă vedere, a credinţei. Cum tot Palama spune: “Cei dinainte de Hris­tos de departe îmbrăţişau, prin credinţă, descoperirile cele viitoare” – cei ce n-au văzut şi au crezut.
    Iubiţilor, în taina Paştelui, o dată cu marea trecere de la nefiinţă la fiinţă a Creaţiei, cu marea trecere a lui Israel de la robie la libertate, cu marea trecere de la Cruce la Înviere a lui Hristos, să cugetăm o clipă la trecerea pe care o simţim în noi. Îngăduiţi să citesc cuvântul atât de luminos: “Venit-ai, Doamne, cu strălucirea cea neumbrită a dumnezeirii Tale, uşile fiind încuiate. Şi stând în mijlocul ucenicilor, le-ai dezvelit coasta Ta. Şi arătându-le semnele rănilor din mâinile şi din picioarele Tale, şi risipind mâhnirea tulburării lor, ai glăsuit lămurit: «Precum vedeţi, din trupul cu care M-am întrupat, o, prieteni, nu port fire de duh»”. Pare numai trup, ca noi; trup ca ale noastre, pe care le privim cu ochii aceştia. Trupul e ca un fel de perete, în care nu vedem în adânc sufletul. De aceea Palama spune că la înviere abia de vom ghici trupul din suflet, în timp ce acum abia de ghicim sufletul în trup. Dar Mântuitorul S-a arătat în trup. “Pe ucenicul care se îndoia l-a îndemnat să se atingă cu frică, zicându-i: «Ei, cel ce pe toate le iscodeşti, vino şi nu te mai îndoi!»”. Le iscodeşti: adică le cercetezi raţional, cu judecata omenească. „Cum, cel pe care l-am văzut răstignit, pe care puteam să-l pipăi, e acelaşi cu cel înviat?!”. Asta-i iscodirea lui raţională. Că omul raţionează şi, raţio­nând, se îndoieşte. “Iar el, simţind cu mâna firea Ta cea îndoită…” – ce cuvânt răs­colitor! Când omul „se îndoieşte”, el se împarte în două. Aşa a fost căderea lui Adam. Îndoiala e în minte, e a raţiunii omului. De aceea Dumnezeu a apărut în „fire îndoită”: pentru cel care se îndoieşte. Mintea şi voinţa ta îndoite sunt chemate să pipăie firea îndoită, pe Hristos, Dum­nezeu şi Om, în cele două firi, în care nu mai e îndoială, ci unitate desăvârşită. Şi aceasta este lucrarea lui Dumnezeu. În aceeaşi idee, cu frică şi credincioşie, a grăit Toma atunci, pătruns de credinţă. El, cu firea lui îndoită, a pipăit firea îndoită, a Dumnezeirii şi omenităţii, şi a strigat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.
    Aşa să simţim toţi că ne împărtăşim, atingând – cu ochii, cu mintea, cu inima – rănile Domnului şi, îmbrăţişându-L, să strigăm: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.
    Hristos a înviat! Şi aceasta-i legea firii: legea pascală. Învierea e sensul existenţei noastre. De aceea suntem chemaţi cu toţii să ne închinăm, iarăşi şi iarăşi, „sfintei Învierii Lui celei de-a treia zi”! Amin.
    Părintele Galeriu

    * Predică rostită la Biserica „Sf. Silvestru” din Bucureşti, la 22 aprilie 2001, de Duminica Tomei, denumită în popor şi „Paştele cel mic”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s